Patriotismul. Scurtă trecere în revistă a ceea ce a însemnat el în România de-a lungul timpului şi o întrebare: mai există acum?
Ante Scriptum: Nu mă așteptam să iasă un articol atât de lung… Sper, totuși, să aveți răbdare să citiți și, la final, să nu rămâneți cu impresia că ați citit degeaba 
.
De trei zile creez acest articol în mintea mea… Acum îl voi pune și pe… ecran… Să vedem ce iese…
După cum spune și titlul, o să vorbesc despre patriotism… Despre ce mai înseamnă patriotismul astăzi… Mai are rost să fim patrioți, să ne iubim țara sau locurile natale? Mai e la modă acest lucru? Ideea unui astfel de articol mi-a venit după o conferință a Consiliului Național al Elevilor de la Râmnicu Vâlcea, unde am fost coleg de cameră cu Vlad Ciurdar, președintele Consiliului Județean al Elevilor Arad, și cel mai mare patriot adolescent ce mi-a fost dat să cunosc până acum …
Voi începe cu trei definiții:
- PATRIOTÍSM s. n. Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. (conform DEX ’98);
- Prin patriotism se definește legătura emoțională față de o țară și de o națiune din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură. (conform Wikipedia românească);
- Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară. (Mihai Eminescu)
Așadar patriotismul e un sentiment de dragoste, cel mai probabil, față de o țară şi poporul său, născut din diferite motive, fie ele etnice sau istorice… Mai există acest sentiment astăzi?
În istoria poporului nostru avem nenumărate dovezi că românii erau patrioți… Își iubeau țara sau măcar provincia în care se aflau și poporul de acolo… Găsim exemple începând cu Decebal, care s-a sinucis pentru a nu-și vedea țara pe mâna romanilor, apoi marii voievozi (Ștefan cel Mare care spunea că Moldova nu e a lui, ci a urmașilor, urmașilor, urmașilor săi, Mihai Viteazul care a fost primul care a avut ideea unirii celor trei provincii surori…) şi în final pașoptiștii și generațiile imediat următoare, care aveau ca principal ideal unirea, iar cei din Transilvania luptau şi pentru dulcea limbă românească. Odată cu unirea de la 1918, spiritul patriotic în România a început să dispară. El a fost reînviat în comunism, doar că aici intervenea factura politică, deci nu mai era acel patriotism sincer.
În literatura română acest subiect a fost tratat pe larg… Mai întâi cronicarii (Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, Radu Greceanu etc.) care preaslăveau domnitorii și Țările Române, dar aceste scrieri erau într-un fel “la comandă”, cam același lucru ca propaganda comunistă, deci sunt mai puțin relevante. Apoi, în secolul al XIX-lea, niște tineri români, școliți în străinătate, au adus un puternic curent al iubirii de țară și au făcut din unirea provinciilor române o prioritate pentru ei. Mai întâi Mihail Kogălniceanu în Introducție la Dacia Literară (1840) a trasat prioritățile literaturii române în acea vreme, iar principalul punct era ca sursele de inspirație să fie din istoria, geografia şi obiceiurile poporului român. Apoi Nicolae Bălcescu în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul a adus unirea lui Mihai la nivel de mit și țel suprem al românilor de pretutindeni. Alți scriitori din această generație care au tratat teme istorice cu scopul de a motiva poporul român şi de a-l învăța ce înseamnă sentimentul patriotic şi revoluționar au fost Costache Negruzzi (cu scrieri precum Alexandru Lăpuşneanu sau Sobieskii și românii), Dimitrie Bolintineanu (a scris în versuri, Legendele istorice, cea mai celebră operă a sa astăzi fiind Muma lui Ștefan cel Mare), Cezar Bolliac (alt poet), Andrei Mureșanu (a scris poemul Un răsunet, devenit mai târziu Deșteaptă-te române, imn revoluționar în 1848 şi imn național după 1989, supranumit de Bălcescu Marseilleza românilor). Pe lângă ei au mai fost și alte minți luminate cu scrieri mai mult sau mai puțin importante. Scopul lor a fost să îi învețe pe români să își iubească patria, să își dorească unirea și să aibă acel spirit revoluționar de care era nevoie atunci. Finalitățile acțiunii lor au fost revoluțiile de la 1848 din toate cele trei provincii române și unirile din 1859, respectiv 1918. Peste 70 de ani românii au luptat pentru patria lor, pentru reîntregirea țării, permanent având patriotismul în suflet. Poate părea patetic, dar asta e imaginea istorică pe care o avem acum asupra acestei perioade. În primul război mondial România a luptat tocmai pentru această reîntregire, murind destui oameni pentru acest ideal. Același patriotism a creat eroi care încă sunt respectați și adulați, care au apărut pe bancnote și cărora li s-au închinat ode, precum Avram Iancu (1824 – 1872) sau Tudor Vladimirescu (1780 – 1821). Un caz special a fost în Transilvania, această provincie aflându-se sub dominație maghiară / austro-ungară, spre deosebire de Moldova și Țara Românească care erau independente. Cea mai mare problemă pentru românii din Transilvania era că nu își puteau vorbi limba. Așadar, aici lupta era triplă: pentru limba română, pentru independență și pentru unire. Poezii precum Limba românească a lui Gheorghe Sion se potriveau foarte bine aici (chiar dacă autorul era moldovean). Literatura a avut rolul de a-i învăța pe români să-și iubească patria, să fie patrioți, și a reușit. Astfel, patriotismul s-a manifestat în mai multe forme, iubirea de țară, popor, limbă sau locuri fiind întotdeauna populară printre români.
Cam asta e problema istorico-literară a patriotismului. Să tratăm acum problema lui în actualitate…
Pentru a putea avea o imagine de ansamblu a subiectului nostru acum, trebuie să împărțim poporul român în două categorii: cei care au trăit perioada comunistă și adolescenții de azi, care nu au trăit acei ani.
Cei care au trecut prin procesul educativ și de formare înainte de 1989 au primit o puternică educație patriotică. Epoca comunistă a mistificat perioada domnitorilor și a transformat poporul român și România Socialistă în cele mai demne de iubit lucruri, alături de cei mai iubiți fii ai săi. Cam la fel încă se întâmplă în Coreea de Nord, unde oamenii cred că fac parte din cel mai cel popor din lume. Chiar dacă propaganda comunistă te învăța să iubești socialismul, comunismul și, în primul rând, pe conducătorii geniali, mai învățai și să îți iubești țara și locurile natale. Ceea ce acum nu se mai învață deloc. La grădiniță sau în clasele primare se mai studiază unele texte care te îndeamnă să îți iubești țara, dar acestea sunt puține și trec de cele mai multe ori fără a avea vreun efect asupra copilului care le citește.
Un mare merit în dezvoltarea spiritului patriotic înainte de ’89 l-a avut Cenaclul Flacăra al poetului Adrian Păunescu. Pe lângă propaganda comunistă fără de care n-ar fi putut exista, în Cenaclu se făcea şi foarte multă propagandă patriotică. Se cânta și recita despre Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Ardeal, Banat, Crișana, Oltenia, Bucovina, Basarabia, 1 decembrie 1918, Alba Iulia, Horea, Cloșca și Crișan, Cluj Napoca, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, Traian, despre tot ceea ce înseamnă România din punct de vedere istoric și geografic. Întotdeauna lângă acel Trăiască Ceaușescu, partidul și poporul! exista un Trăiască România, trăiască tricolorul!. La fel cum mii de tineri cântau în același timp despre The Beatles, iubire sau pacea în lume, la fel se cânta și despre România! Unele cântece și acum îmi dau fiori, când le ascult! Şi nu despre Republica Socialistă România, ci despre România reală, profundă. Acesta este un mare merit al Cenaclului: făcea tineretul revoluționar să își iubească țara! Ceea ce acum nu se mai întâmplă, nicio mișcare nu mai promovează acest lucru.
În România secolului XXI se promovează orice, dar nu iubirea față de țară. Dar nici nu știu cum s-ar putea promova așa ceva când președintele poporului (despre care am mai scris aici) îi îndeamnă pe tinerii români să plece peste hotare, acceptând că locuim într-o țară de mâna a doua (vezi aici). Același personaj le mulțumește românilor care au plecat din țară și muncesc în străinătate și, totodată, le transmite tinerilor că pot pleca liniștiți din România dacă nu sunt mulțumiți de condițiile de aici. După umila mea părere de tânăr cu doar 17 ani experiență de viață, cred că această atitudine este nedemnă atât pentru instituția președinției, cât și pentru statul care este România. Dacă primul om în stat spune așa ceva, cel care trebuie să lupte necondiționat pentru această țară, ce să mai spunem noi, cei care acum ne construim un viitor? Mai merită să ne iubim țara? Mai merită să rămânem aici? Cum poți să iți faci poporul să iubească țara când tu declari așa ceva? Nu cred că mai există vreun șef de stat în lumea asta care să își desconsidere propria țară… Pentru ce mă mai chinui eu să vorbesc despre patriotism cu un asemenea exemplu?
Vă spun eu pentru ce… Pentru că încă mai cred în România. Şi încă mai cred că poate fi salvată. Nu de această generație care ne conduce acum. Ci de generația noastră, cea care nu a fost contaminată de ciuma roșie. Doar că ţara poate fi salvată doar de cei care o iubesc… Şi cum să ne învățăm tinerii să o iubească, cum să îi pregătim viitorul cu un așa exemplu prezidențial?
În România există trei tipuri de oameni, când e vorba de iubirea de țară:
- cei precum președintele și majoritatea celor care apar în mass media – sunt sătui de România, spun că nu mai avem nicio șansă și promovează emigrarea;
- cei care duc patriotismul la extrem, adică în naționalism, personaje precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali – în nebunia lor de multe ori au dreptate, dar în la fel de multe situații exagerează;
- cei care într-adevăr își iubesc și își promovează țara, în general intelectualii sau sportivii, persoane precum Dan Puric sau membrii Casei Regale.
Este incredibil cum Regii și Reginele României, deși nu erau născuți aici, au învățat să își iubească patria adoptivă mult mai mult decât ne-o iubim noi acum. Redau aici o parte din testamentul Reginei Maria (născută în Anglia), soția Regelui Ferdinand I, în timpul cărora s-a înfăptuit unirea României cu Transilvania: “Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândra de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. (…) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (…) Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soarta mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plina de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”
Eu sunt un patriot. Îmi iubesc țara, și încă mai cred în ea. Tocmai de aceea vreau să rămân în țară, fiindcă sunt de părere că dacă vom pleca toți, țara se va distruge, sau va fi distrusă de către cei din liniile 2 și 3 care vor ajunge la conducere. Așa că o să fac abstracție de declarațiile acestui personaj care se pretinde a fi președintele României, și voi continua să lupt pentru idealurile mele aici, în țară!
Cam asta e cu iubirea de țară… Dar mai există un tip de patriotism: cel local. Pentru regiunea, zona sau localitatea unde te-ai născut și ai trăit. Acestă ramură a patriotismului ar trebui să fie mai dezvoltată decât iubirea de țară… Doar ar trebui…
Participând la conferințele Consiliului Național al Elevilor, unde vin elevi din toate colțurile țării, am avut ocazia să cunosc oameni din toate zonele României. Şi toți cei dintr-o zonă au ceva în comun. Am avut numeroase “dispute” patriotice, și am ajuns la concluzia că ardelenii și oltenii pun cel mai mult patos în iubirea de regiune. Iar cel mai puțin, spre deloc, sunt cei din Muntenia.
Acum câteva zile am răspuns pe celebrul Facebook mesajului de stare al profilului I Love Cugir, un profil făcut de cugirenii plecați din oraș. Acesta suna așa: Tu iubești Cugirul? Am răspuns deoarece am văzut câteva răspunsuri negative al unor persoane de vârsta mea, care chiar m-au surprins. Eu îmi iubesc oraşul. Aşa că am dat răspunsul de mai jos:
DA!
Iubesc Cugirul pentru liniștea lui, pentru pitorescul lui, pentru aerul curat de aici, pentru oamenii de toate felurile pe care îi întâlnesc, pentru tot ceea ce pot şi nu pot să fac aici.
Nu e un oraș mort, cu spun unii. A fost mort ani buni după revoluție, dar eu cred că de ceva timp a început să își revină. Atât prin activitățile de “entertainment”, cât și prin activitățile economice și de infrastructură.
Nu vă imaginați că orașul ăsta vă poate oferi un viitor incredibil, sau că poate deveni o mare metropolă cu tot ce vrei și nu vrei în ea. Niciodată Cugirul nu va fi așa ceva, e mult peste condiția lui. Cugirul va rămâne mereu acel orășel micuț și liniştit unde îți poți găsi liniștea și te poți reculege oricând, cu aceleași câteva locuri minunate.
Iubesc Cugirul pentru Cetate şi pentru Râul Mare, pentru Cindeni și pentru Coșbuc, pentru Catedrală și pentru Primărie, pentru Bulevard și pentru Valea Dăii, pentru Vinerea şi pentru Călene… Şi aș mai putea continua. Cu bune și cu rele, orașul ăsta e un tot unitar foarte bine închegat. Aici m-am născut, și aici aș vrea să îmi petrec și perioada pensiei.
Un oraș mare, aglomerat, poluat, zgomotos mă îngrozește. La fel cum mă îngrozește și ideea că va trebui să îmi petrec o mare parte a vieții într-un asemenea loc. Tocmai de aceea iubesc liniștea Cugirului.
Deja am spus prea mult. Oricum, eu cred că orice cugirean adevărat își iubește orașul, chiar dacă nu vrea să recunoască, sau încearcă să se convingă că nu este așa…
Părerea voastră care e? Mai există patriotism astăzi în România? Îți iubești țara? Dar provincia / orașul în care te-ai născut? Mai crezi în această țară? Sunt foarte curios să aflu și alte opinii…
Vlad Ch.
P. S.: Într-un articol viitor, o să fac o trecere în revistă a celor mai frumoase cântece despre România din Cenaclul Flacăra .
Raport de activitate – Consiliul Elevilor Colegiului Naţional “David Prodan” Cugir – semestrul 1, an şcolar 2009-2010
Pentru că vreau ca totul să fie transparent, public aici raportul de activitate al Consiliului Elevilor Colegiului Naţional “David Prodan” Cugir sub conducerea mea pe parcursul semestrului I al anului şcolar 2009-2010:
Consiliul Elevilor Colegiului Naţional „David Prodan” Cugir a desfăşurat următoarele activităţi pe parcursul semestrului I al anului şcolar 2009-2010:
• Alegerea unui nou Birou Executiv şi constituirea echipelor de lucru din cadrul fiecărei comisii – şedinţă de consiliu, 21.10.2009;
• Cercul de Lectură – activitate începută în anul şcolar precedent, continuată acum, având 4 întâlniri în cursul semestrului (teme: literatura comercială – 02.10.2009, dezbatere – carte (nuvela Tinereţe fără tinereţe de Mircea Eliade) vs. film (lungmetrajul Youth withouth youth de Francis Ford Coppola) – 23.10.2009, literatura în comunism / comunismul în literatură – 2 întâlniri, una dintre ele cu participare la evenimentul de lansare a cărţii În umbra marelui Hidalgo de Ioan Talpeş şi avându-i ca invitaţi la discuţii pe jurnalistul Horia Alexandrescu şi generalul Ioan Tapleş, organizat de Casa de Cultură a oraşului Cugir – 06.11.2009 şi 15.01.2010) + un eveniment special;
• Organizarea evenimentului de lansare a cărţii Gânduri poetice de Ştefan Gold (20.11.2009) în sala de conferinţe a Casei de Cultură a oraşului Cugir, în cadrul Cercului de Lectură, eveniment la nivel local, promovat în cotidianul judeţean UNIREA în data de 19.11.2009;
• Partener în organizarea unui campionat de Counter – Strike în cadrul Colegiului (23.10.2009);
• Demararea proiectului RADIO CNDP, de constituire a unei staţii radio la nivelul liceului, şi strângerea sumei de 6000 RON în acest scop (octombrie 2009 – ianuarie 2010);
• Realizarea saitului Colegiului, http://cndp.licee.edu.ro/ ;
• Reluarea campaniei de reciclare a hârtiei din fiecare clasă a Colegiului;
• Campania „Pentru un oraş mai curat – fără afişe pe stâlpi”, de curăţare a stâlpilor de afişe, cu sprijinul Primăriei oraşului Cugir, Consiliului Local al oraşului Cugir şi Poliţiei Comunitare Cugir, activitate apreciată în cotidianul judeţean UNIREA din data de 02.11.2009;
• Partener în organizarea evenimentelor dedicate Săptămânii Bibliotecilor Şcolare, alături de catedra de limba şi literatura română;
• Organizarea unei expoziţii de fotografie şi desene cu tema În chip de toamnă (noiembrie-decembrie 2009);
• Participarea la concursul de proiecte organizat de Fundaţia „Dinu Patriciu” în perioada Crăciunului, cu proiectul spectacolului umanitar Arată că îţi pasă (noiembrie-decembrie 2009);
• Înscrierea în proiectul internaţional ECO Şcoala (noiembrie-decembrie 2009), având ca temă principală APA;
• Late Night School – 4 ediţii desfăşurate cu mare succes până în prezent, peste 50 de participanţi la fiecare întâlnire; descrierea evenimentului: decât să îşi petreacă timpul în baruri, afară sau în alte locuri nocive, elevii vin la şcoală, se joacă diferite jocuri, cântă, şi se simt bine într-un mod constructiv (27.11.2009, 11.12.2009, 08.01.2010, 30.01.2010);
• Semnarea unui parteneriat cu Casa de Cultură a oraşului Cugir şi constituirea unei echipe de voluntari ai Casei de Cultură din rândul membrilor Consiliului Elevilor (30.11.2009);
• Participarea unor membri ai consiliului la o întâlnire despre activităţile pentru tineri ce pot fi desfăşurate în oraş cu domnul primar al oraşului Cugir şi cu reprezentanţii Casei de Cultură (30.11.2009);
• Oragnizarea campaniei umanitare Arată că îţi pasă (decembrie 2009) – strângerea de fonduri de la elevii Colegiului, amplasarea de urne în magazinele din oraş, organizarea unui spectacol caritabil la Casa de Cultură a oraşului Cugir (18 decembrie 2009), eveniment promovat în cotidianul judeţean UNIREA din data de 17.12 2009 şi 18.12.2009;
• Organizarea concursului de împodobit clase cu ocazia Crăciunului (decembrie 2009);
• Organizarea unui campionat de tenis de masă în cadrul Colegiului (12.01.2010);
• Organizarea Balului Îndrăgostiţilor, care va avea loc în data de 12 februarie.
S-au desfăşurat 3 şedinţe a întregului Consiliu (21.10.2009, 28.11.2009 şi 11.01.2010), 2 şedinţe ale Biroului Executiv, iar Consiliul a fost amintit în articolele cotidianului UNIREA de 4 ori (pentru campania de curăţare a stâlpilor în data de 02.11.2009, pentru evenimentul de lansare a cărţii Gânduri poetice de Ştefan Gold în data de 19.11.2009 şi pentru spectacolul caritabil din cadrul campaniei umanitare Arată că îţi pasă de 2 ori, în 17.12.2009 şi în 18.12.2009), iar în data de 18.12.2009 am participat la o emisiune a postului local de radio, Radio Energy, unde am vorbit despre activităţile Consiliului.
Vlad Ch.
Auschwitz 2009 – istorie vie după 6 decenii
Spuneam mai demuuuult că poate o să scriu cândva ceva despre vizita mea la Auschwitz. Acum am fost nevoit să scriu un articol pe această temă pentru o revistă ce urmează să apară, aşa că îl pun şi aici:
Auschwitz-Birkenau… Temutul lagăr devenit simbol al Holocaustului şi chiar şi al celui de-al doilea război mondial. Până şi cei care habar nu au istorie au auzit de acest loc. Am aflat întâmplător de o excursie la acest loc şi m-am înscris imediat. Bănuiam că va fi o lecţie de istorie care merită parcursă.
Drumul a fost extrem de lung. Peste 20 de ore de stat în autocar. Ajunşi la Auschwitz, ne-am cazat la un aşa-numit Centru de Rugăciune şi Dialog, ne-am odihnit puţin, iar apoi am plecat spre lagăr, pentru că deja eram programaţi să vizităm. Primul obiectiv a fost lagărul Birkenau (aflat la 3 km de Auschwitz), pentru a-l putea vedea la lumină naturală.
Ne-am dat jos din autocar în faţa unui zid imens, asemănător unei cetăţi, prin care se întrezărea un câmp întins. Trecând pe sub o poartă impunătoare, am intrat într-o imensă curte înconjurată de sârmă ghimpată. M-am înfiorat văzând acea întindere parcă infinită, unde se aliniau perfect zeci de clădiri, sau ruinele clădirilor. Am înţeles imediat că era vorba de barăcile deportaţilor, despre care mai auzisem de atâtea ori. Ghidul şi-a intrat în rol şi a început să ne spună povestea locului. Nu intru acum în detalii, pentru că aceste informaţii pot fi găsite cu uşurinţă pe net sau în vreo carte. O să încerc să spun doar opiniile proprii.
Primul şoc l-am avut când am văzut unul dintre vagoanele în care încăpeau peste 800 de evrei deportaţi plus bagajele lor! Nu pot să descriu acum dimensiunea vagonului ca să vă puteţi face o imagine, dar pot să vă spun că sardinele stau lejer într-o conservă faţă de ei. M-a surprins şi faptul că ei ajungeau acolo cu speranţa că vor începe o viaţă nouă, chiar dacă auzeau zvonuri care spuneau ce se întâmplă cu adevărat în lagăr. Ei refuzau să creadă. O dovadă excelentă a valabilităţii sintagmei „speranţa moare ultima”. Despre modul inuman în care erau sortaţi la sosire mai citisem, aşa că nu m-a surprins atât de tare.
Următorul şoc a fost intarea într-una din acele barăci în care dormeau deţinuţii şi aflarea meniului lor zilnic: dimineaţa – o cană de ceai sau de cafea, la prânz – jumătate de litru de supă de buruieni, foarte rea la gust, iar seara încă o cană de ceai şi o bucată de pâine uscată. Şi aceşti oameni munceau 12 ore pe zi, nu stăteau degeaba! Acum nimeni din generaţia noastră nu ar rezista nici măcar o săptămână cu un astfel de tratament. Într-adevăr timpul mediu de supravieţuire în Auschwitz era de 2 luni. Dar sunt unii care au rezistat şi câţiva ani…
Probabil cel mai mare şoc a fost când am aflat cum erau gazaţi evreii, deşi mai citisem şi despre acest procedeu. Atunci mi-am pus întrebarea dacă ofiţerii SS mai erau oameni, sau erau doar nişte marionete perfect îndoctrinate… Este incredibil cât de bine au reuşit naziştii să-şi educe oamenii, pentru a putea cominte asemenea crime fără nici cea mai mică remuşcare…
Ce mi-a plăcut, din punct de vedere istoric, este că ruşii nu au intervenit deloc la ceea ce au găsit acolo, ci au păstrat totul exact aşa cum a fost lăsat de nemţi, pentru a putea rămâne în posteritate. În aceste momente la Birkenau au loc lucrări de restaure.
Apoi am mers înapoi la Auschwitz, unde acum este mai mult un muzeu, decât o realitate istorică. Am fost întâmpinaţi de celebra inscripţie „ARBEIT MACHT FREI” (despre care am aflat cu stupoare că acum vreo lună a fost furată… nu ştiu de ce îmi vine să mă întreb dacă nu cumva făptaşii erau conaţionali de-ai noştri…).
Aici am fost stupefiat să aflu că primul conducătorul al lagărului locuia la doar un gard distanţă de crematorii, locul unde erau arse cadavrele, împreună cu soţia şi cei doi copii ai săi. Oare cum au crescut copiii ăia?
Din fostele barăci, acum transformate în muzee, mi-au rămas câteva imagini întipărite în memorie: mormanele de păr uman expus acolo, găsit de ruşi la intrarea lor în lagăr (naziştii luau părul deţinuţilor şi îl vindeau pentru confecţionarea covoarelor) şi munţii de pantofi, valize cu numele proprietarilor inscripţionate, proteze, ochelari sau chiar piaptăne. Ofiţerii SS adunau absolut tot ce putea fi refolosit sau vândut de la deţinuţi. Adică ei scoteau şi profit în urma genocidului provocat…
Auschwitz-Birkenau, alături de celelalte lagăre, a fost o maşinărie hitleristă extrem de bine organizată şi pusă la punct, în spiritul nemţesc devenit tertip. Rigoarea construcţiilor se mai păstrează şi acum, la fel cum se păstrează şi fiorul rece pe care ţi-l dă orice trecere prin zonă.
A doua zi ne-am întâlnit cu un supravieţuitor al Holocaustului, polonez, care a rezistat 5 ani (!!) în lagăr. Cum a reuşit e o enigmă. El spunea ca a lucrat la registratură (dădea numere de înregistrare noilor veniţi) şi că a colaborat cu societăţile secrete care complotau împotriva naziştilor. Părerea mea e că, pentru a putea rezistat atâta timp în lagăr, el a trebuit să colaboreze mai ales cu naziştii. Dar nu sunt în măsură să trag o concluzie. Oricum el a avut un avantaj: nu era evreu. Iar de tratamentul cel mai aspru aveau parte doar evreii.
După această întâlnire am plecat spre Cracovia, pentru a ne relaxa şi a vizita acest superb oraş, scăpând de energia negativă cu care ne-am încărcat la Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau.
Vlad Ch.
Pseudotratat despre aspiraţie – scriere imaginativă
Sâmbăta trecută, 09.01.2010, a avut loc olimpiada judeţeană de limba şi literatura română. Unul dintre subiecte, numit scriere imaginativă, era acesta:
Redactează un eseu de cel puţin 30 de rânduri, plecând de la afirmaţia Iară Luceafărul n-au mai putut să se mai sue, căci îl atârnă păcatul în jos (Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti în Didahii, o scriere de pe la 1700), în care să-ţi exprimi opinia despre aspiraţie.
Pentru a obţine punctajul maxim, vei avea în vedere următoarele:
- formularea unui titlu sugestiv;
- respectarea relaţiei dintre titlu şi conţinutul compunerii;
- raportarea la afirmaţia dată;
- exprimarea şi susţinerea opiniei personale despre aspiraţie;
- crearea unui eseu original.
Pentru că am fost foarte mulţumit de ceea ce am scris, redau eseul exact aşa cum l-am scris la olimpiadă. N-am mai modificat nimic la el, l-am lăsat exact aşa cum l-am scris atunci, în criză de timp, şi fără vreo revizuire.
Pseudotratat despre aspiraţie
A scrie un eseu despre aspiraţie e, într-un fel, banal, dar destul de complicat. Aspiraţia e unul dintre acele concepte despre care toată lumea ştie ce înseamnă, dar nimeni nu stă să despice firu-n patru în legătură cu el. Despre aspiraţie se pot scrie cărţi întregi, din punct de vedere psihologic sau filosofic. Din păcate, sau din fericire, nu sunt nici psiholog, nici filosof, sunt doar un amărât de filolog-mate-info (tip destul de des întâlnit în sistemul nostru de învăţământ), care, culmea, are aspiraţii (!) mari.
Dar să fac mai întâi o precizare: nu e vorba nici despre procesul fizic de aspiraţie întâlnit în astrofizică, la găurile negre, şi nici despre procesul tehnic întâlnit la aparatul electrocasnic folosit de gospodinele din lumea-ntreagă şi intitulat generic “aspirator”.
E vorba despre acel proces intelectual, psihologic, afectiv, cognitiv sau cum mai vreţi să-l numiţi în care individul speră, visează sau îşi doreşte mai mult decât are.
Eu plasez aspiraţia în aceeaşi categorie cu ambiţia. Sunt oarecum strâns legate între ele: degeaba aspiri la mai mult dacă n-ai ambiţie şi, de asemenea, degeaba ai ambiţie dacă nu aspiri la nimic.
De la un moment aspiraţia poate deveni periculoasă. “Luceafărul n-au putu să se mai sue, căci îl atârnă păcatul în jos” afirma Antim Ivireanul în una dintre predicile sale. Avem în istorie numeroase exemple care confirmă această frază. De fapt, întreaga istorie a omenirii a fost construită pe aspiraţiile unor personaje. Vă dau un singur exemplu: Napoleon Bonaparte aspira să cucerească lumea. Dar păcatele adunate în urma atâtor victime l-au oprit, l-au “tras în jos” şi, în final, a fost înfrânt.
Toţi avem aspiraţii mai mici sau mai mari. Eu aspir destul de sus, îmi doresc să devin într-o zi preşedintele României. Dan Puric aspiră la “România profundă” şi redescoperirea ei. Principele Radu Duda aspiră la construirea “României altfel”. Gigi Becali aspiră la Liga Campionilor. Eminescu aspira la dragostea absolută. Paşoptiştii aspirau la recunoaşterea valorilor româneşti şi la unire…
Unele aspiraţii se concretizează, altele nu. Important e să credem, să sperăm. Fără aspiraţii, fără vise, nu trăim cu adevărat…
Dar cine sunt eu să vă ţin astfel de prelegeri? Oricum, timpul mă presează. Mă opresc aici, îndemnându-vă să visaţi şi să aveţi încredere în voi.
Vlad Ch.
P. S.: Aş fi curios să aflu şi părerea voastră despre asipraţie.
Păstorel Teodoreanu
Ieri am participat la faza judeţeană a olimpiadei de limba şi literatura română. Aşa că rămân în domeniu astăzi…
Aminteam acum ceva timp AICI despre poetul Alexandru O. Teodoreanu, zis Păstorel. Trăind între 1894 şi 1964, a prins începutul regimului comunist în România, pe care l-a criticat în versurile sale. A fost frate cu mult mai cunoscutul Ionel Teodoreanu. Am primit pe mail, de la un prieten, o pagină închinată lui Păstorel dintr-o revistă de limba română din Israel. Explicaţiile sunt făcute de regizorul de origine română Harry Zinger. Versurile sunt satirice, dar foarte bine scrise.
Mircea Ionescu-Quintus îl evocă astfel:
Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el!
O zi bună să aveţi!
Vlad Ch.
P. S.: Trebuie să o felicit pe Laura pentru performaţa pe care a realizat-o ieri: a patra participare consecutivă la olimpiada naţională de limba şi literatura română! Mai rar asemenea performanţă! Şi o felicit şi pe Iulia Arion pentru prima calificare la naţională dintr-o serie de 4, ce va urma, sper eu !
„VREAU, TREBUIE, SUNT BUN, VOI REUŞI!” – Interviu cu actorul Valentin Uritescu, cetăţean de onoare al oraşului Cugir
Vă promiteam AICI că o să pun şi pe blog interviul cu Valentin Uritescu, după ce va apărea în revista “Metamorfoze”. Revista a apărut, aşa că iată-l…
Miercuri, 19 august 2009, actorului Valentin Uritescu (68 de ani), născut la Vinerea, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Cugir. După ceremonie l-am rugat să-mi acorde un interviul, şi m-a invitat la Vinerea, la familia unde a locuit, pentru a putea vorbi în linişte. Aşa că pe la 7 seara am luat drumul Vinerii. L-am găsit pe maestru aşteptându-mă în curte, într-un foişor. Şi, cu un pahar de vin în faţă, mi-a vorbit aproape o oră. Mai jos puteţi citi o parte dintre cele spuse de marele actor:
Ce amintiri din perioada liceului aveţi?
actorul Valentin Uritescu
Valentin Uritescu: Am avut o copilărie fabuloasă şi o adolescenţă foarte frământată. Am fost elev la liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, stăteam la internat. Am fost un nonconformist, un răzvrătit fără cauză, un fel de James Dean în cinematografie. Mă iritau comenzile, poruncile. Nu eram împotriva sistemului, eram un revoltat fără ţel. Mă revoltam din orice. Prima oară când am fost consemnat (în armată, când eşti consemnat te bagă la „bulău”, la arest; în liceu trebuia să fiu undeva izolat), pedagogul Bazil Lăzărescu m-a izolat în biblioteca liceului. A fost un lucru extraordinar pentru mine, deoarece în momentul în care m-am văzut înconjurat de cărţi am hotărât că o să fiu permanent în arest. În cei patru ani de liceu aproape tot timpul am fost acolo, până când s-au „prins” ei. Dar s-au prins târziu J. A fost perioada când eu am citit cel mai mult din viaţa mea. Am încercat să îl citesc pe Dostoyevsky, dar nu îmi mergea deloc la inimă. Pe el l-am putut citi abia după 30 de ani, după ce l-am eliminat pe Balzac. La început îmi plăcea foarte mult acest scriitor francez. Până când am citit Amintiri din casa morţilor (Fyodor Mikhaylovich Dostoyevsky), şi mi-am dat seama că la Honoré de Balzac ce e negativ e negativ, pe când la Dostoyevsky se schimbau lucrurile: personajele negative aveau o complexitate extraordinară, inclusiv cu părţi bune. Mă bucur că nu m-am ambiţionat să îl citesc în adolescenţă. În liceu citeam Mihail Sadoveanu. El este un FOARTE mare romancier. Chiar dacă a scris şi Mitrea Cocor, şi unii îl acuzau că s-a dat cu comuniştii, pe mine nu mă interesa. Conta doar valoarea operei sale.
Făceam orice ca să fiu arestat: luat o piatră şi spărgeam un geam, sau înjuram pe cineva (Du-te bă şi te culcă! ). Şi venea Lăzărescu şi-mi spunea: „În seara asta eşti arestat.”. Eu abia aşteptam. Din cauza asta nici nu învăţam foarte mult. Dar citeam enorm. Şi asta compensa. Dar trebuia să trec şi clasa. Aveam 5-6 materii cu 2 pe primul semestru, iar în al doilea munceam ca un dement (aveam o putere de muncă extraordinară) şi luam 8 ca să trec. Niciodată nu am rămas corigent pe toamnă. Fiind indisciplinat şi plin de 2, eram scos la careu tot timpul.
Ce carte v-a marcat adolescenţa?
Valentin Uritescu: Adolescenţa mi-a fost marcată de Liviu Rebreanu, ardeleanul nostru, cu Ion, Răscoala şi toate celelalte romane, de Ion Agârbiceanu şi de Gala Galaction cu Moara lui Călifar. Dar apoi autorul meu preferat a fost şi rămâne William Faulkner. Asta nu înseamnă că scriitorii noştri sunt sub el. Dar îmi place stilul lui. E uşor ardelenesc. Dar adolescenţa mi-a fost marcată de scriitorii români, mai ales Sadoveanu şi Rebreanu. Şi a mai fost un scriitor: Jack London. Poate el mi-a marcat cel mai mult adolescenţa, alături de români.
Ce aţi alege între literatura română şi cea străină, universală?
V. U.: Asta e o întrebare „cu şopârlă”. Nu neg valorile autohtone. Dar dacă ar fi să aleg, tot la Faulkner m-aş opri, şi la Marcel Proust, care m-a fascinat.
Aţi iubit în liceu?
V. U.: Atunci am avut prima mea iubire mare. Mariana din Orăştie. A fost o iubire foarte puternică, dar platonică în totalitate. Şi asta m-a durut foarte mult, şi cred că a durut-o şi pe ea. Era ca în filmul Splendoare în iarbă, unde doi tineri se iubeau foarte mult, dar din cauza educaţiei nu puteau fi împreună. Acolo concepţia era că femeia pe care o iubesc este o sfântă, nu pot face dragoste cu ea. (De regulat, mă regulez cu curvele.) Acest film mi se potriveşte perfect în ceea ce priveşte prima mea iubire. Am continuat să corespondăm şi după ce eu am intrat la facultate, şi ea era în ultimul an de liceu. Apoi ea a venit în Bucureşti, la facultatea de limba rusă Maxim Gorki, cu gândul de a continua relaţia noastră, şi de a simţi împreună şi partea fizică. Nu pot să povestesc tot, e o povestea prea lungă. Dar în cartea care sper să apară în primăvară o să scriu tot ce a fost. Cert e că Mariana a rămas iubirea vieţii mele, cea de neatins. Şi poate că a fost mai frumos aşa, dar nu am simţit împlinirea. Nici ea nu a făcut pasul important, deşi cred că ar fi vrut, nici eu n-am avut curajul…
Încă o regretaţi?
V. U.: Da. În momentul în care am reuşit la teatru a fost un şoc pentru toată regiunea Hunedoara. Şi eu îi scriam Marianei „am să reuşesc, ai să vezi că am să devin un mare actor, am să muncesc din greu…”. Eu am ajuns la teatru în mod accidental. Tata a vrut. Eu eram pasionat de sport, dar i-am făcut hatârul lui tata, care mi-a zis: „Dacă nu reuşeşti la teatru, te poţi duce unde vrei tu!”. Dar am reuşit din prima, şi mi-am dat seama cât de bun pot fi, cât de uşor pot face meseria de actor, care e o meserie foarte grea. Rolul care m-a făcut cunoscut şi care mi-a săltat cariera a fost la televiziune, în Lumini şi umbre, rolul sergentului Şaptefraţi, rol continuat şi în filmul lui Sergiu Nicolaescu, Noi, cei din linia întâi. La un moment dat, după ce am ajuns actor la teatrul din Bucureşti, jucam un rol foarte greu, alături de Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, în Luna dezmoşteniţilor a lui Eugen O’Neil, o piesă uluitoare în care eu îl jucam pe Phil Hogan, un personaj magnific, beţiv, dar care avea un suflet extraordinar, Mariana a fost în sală. Şi mi-a trimis prin cineva un bilet: „Sunt în rândul 6. Ai grijă să nu mă faci de ruşine. Te aştept după.”. După spectacol m-am dus imediat în faţa teatrului. Acolo nu era decât o femeie matură, o doamnă. Am întrebat-o: „Nu aţi văzut o femeie blondă, cu coadă de cal?”. Eu o căutam tot pe aia de acum 30 de ani, din liceu. S-ar putea ca acea doamnă să fi fost chiar ea, dar eu nu am recunoscut-o. La un moment dat am participat la o emisiune la TV, Reuniune de clasă. Şi mi-au adus ăia 20 de colegi de liceu, dintre care am recunoscut doar doi. Pentru că eu îi căutam tot pe cei de atunci. A fost durere mare pentru mine. Dar asta e viaţa, omul se schimbă. Dar Mariana a rămas „splendoarea mea în iarbă”.
Mariana a fost un impuls pentru dumneavoastră în facultate?
V. U.: Da, a fost. M-a ajutat să mă realizez. În facultate eu am luat bursă „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, am fost socotit o mare speranţă. Nici unul dintre colegi nu a rămas în Bucureşti după facultate. Eu am refuzat o serie de oraşe uluitoare, precum Sibiul, Braşovul, am refuzat Ardealul. M-am dus la Brăila, pentru că aşa a vrut destinul. Toată viaţa mea a fost sub semnul destinului. Acolo, primul lucru pe care l-am făcut după ce am intrat în garsoniera mea a fost să scriu pe perete: „VREAU, TREBUIE, SUNT BUN, VOI REUŞI!”. Şi m-am ţinut de chestia asta. Am muncit foarte mult, dar m-a ajutat şi destinul.
După îndemnurile astea v-aţi ghidat?
V. U.: Da, aveam imperative pe care mi le impuneam. Dar şi aici e o ciudăţenie, pentru că eu nu aveam un program exact, un plan de acţiune…
Spuneaţi că vă place Liviu Rebreanu. Bănuiesc că aţi citit romanul lui, Adam şi Eva. Este această Mariana sufletul pereche pe care îl întâlnim fiecare măcar odată în viaţă, la care face referire cartea?
V. U.: Da, am citit romanul. S-ar putea să fie. Dar a fost atunci, acum s-a terminat. Eu am regăsit-o pe Mariana în soţia mea, cu care sunt căsătorit de 42 de ani! Acum nu a putut fi cu mine aici pentru că trebuia să aibă grijă cineva de câine şi de mâţă. Dacă ai animale ai şi repsonsabilităţi.
Vă plac animalele?
V. U.: Îmi plac la nebunie! Am foarte multe poveşti cu animale. Hobby-urile mele sunt legate de lumea animală şi vegetală. La Vinerea mă simt ca într-o oază, în care scap de toate cimenturile din capitală. Neavând petic de pământ în Bucureşti, m-am limitat la balcon, care este mai aproape de Dumnezeu decât pământul, dar nici prea departe de pământ. Doar aici mi-am putut exercita hobby-ul.
Există eterna luptă a orgoliilor între ardeleni şi regăţeni…
V. U.: Eu n-am avut treabă cu ea. Ardelenii, în general, nu prea au o părere bună despre regăţeni. Ei zic că regăţenii fierb găina şi aruncă apa, mănâncă doar găina, pe când apa aceea e supă foarte bună. Acesta e un exemplu clasic.
Cum de tatăl dumneavoastră v-a împins spre actorie? Pe vremea aceea la modă era să te faci doctor, inginer…
V. U.: Când eu aveam vreo 12-13 ani, tata a intrat într-o afacere cu un aparat de proiecţie. Tata făcea un fel de caravană prin satele din jur, şi primea în schimbul proiecţiei filmelor tot felul de produse. Dar înainte de a pleca, filmele trebuiau vizionate. Şi această vizionare se făcea la noi acasă. Dar nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung actor. A fost destinul…
Care este diferenţa dintre tinerii de pe vremea dumneavoastră şi tinerii de acum?
V. U.: Este o diferenţă mare de tot. În primul rând datorită informaţiei. În al doilea rând, datorită unui nivel superior de cunoaştere. Noi atunci n-am beneficiat de Internet. Pe vremea aceea nu murise Stalin. În faţa fabricii era un tablou imens de 15 metri pe 5 metri cu el. De câte ori mergeam cu moşu’ la munte el se oprea în faţa lui şi zicea: „Salut Sâvule (îl chema Iosif Vissarionovici)! Mă, ce pizdaa mumă-ta mă tot înveţi tu pe mine cum să ar? Du-te mă, şi vezi-ţi de treaba ta acolo în stepa ta, că acolo trăbă arătură! Ce-mi spui tu mie, mă?”. Apoi scotea o sticlă de vin, mai stătea puţin, şi apoi zicea iar „Mă Sâvule…”. Şi atunci trecea Danciu, securistul, care era din neamul nostru: „Ce faci tete Gheorghe, intri-n colectiv?”. „Nu m-am maturizat încă politic. Uite, stau de vorbă cu Sâvu’, poate mă lămureşte.”.„Mno vezi să te lămureşti!” Şi după ce pleca: „Mai du-te şi tu în pizda lu’ mumă-ta băi!”. Asta e deosebirea: informaţia. Pe vremea mea nu prea existau filme, de exemplu. Ce să mai vorbim de filme erotice… Noi nu ştiam aproape nimic despre sex. Acum voi şi cei de vârsta voastră ştiţi mai multe decât un adult. Eu am ajuns la 22 de ani şi nu ştiam ce e aia cunilingus. Nu exista aşa ceva. Păi filme erotice?? Eu n-am nimic cu ele. Dar atunci cea mai erotică scenă dintr-un film era când personajul principal îşi ridica fusta ca să îşi pună ciorapul şi i se vedea pulpa piciorului. Şi noi stăteam toţi şi ne uitam ca tâmpiţii, şi eram înnebuniţi de scena asta. Fă diferenţa între ce era atunci şi ce e acum. Din punctul acesta de vedere atunci eram sub zero. Acum am evoluat fantastic. Să ai Internet, să navighezi, să circule informaţia e o treabă extraordinară. Informaţia, nivelul de libertate spirituală nu exista atunci. Noi eram atât de neajutoraţi când era vorba să aflăm unele lucruri încât îţi vine să ne compătimeşti teribil. În schimb, voi aveţi acum atâta libertate că de multe ori devine periculoasă.
Mai merită acum să dai la facultatea de teatru?
V. U.: Merită, doar că foarte mulţi actori câştigă foarte puţin. Acum sunt atât de multe facultăţi de teatru, inclusiv în oraşe de mâna a doua. Când am dat eu erau doar la Bucureşti şi la Târgu Mureş, pentru unguri. Acum teatrele din provincie sunt la pământ din punct de vedere financiar. Şi nu prea ai unde juca.
Ce sfat le-aţi da liceenilor care vor să meargă spre o carieră actoricească?
V. U.: Să nu se îmbete numai cu ideea că „voi deveni mare artist”. Este o meserie îngrozitor de grea. E o meserie în care trebuie să te torturezi pentru a ajunge la anumite stări. E un fel de desfrânare a tristeţii. Toate actele de creaţie presupun suferinţă. Există un film despre cum a pictat Michelangelo Capela Sixtină. Se numea Agonie şi extaz. Sau Pyotr Ilyich Tchaikovsky s-a născut impotent din naştere. De aceea a devenit homosexual. Şi toată suferinţa lui şi-a transpus-o în operă, i-a dat forţă să compună aşa de bine. Cei care vor teatru să se gândească bine înainte de a lua o decizie, pentru că se pot nenoroci pe viaţă. Faci teatru când se nimereşte să fii bun. Acum nu mai prea apar actori mari.
Ce ziceţi de generaţia tânără de actori?
V. U.: Sunt câţiva buni, dar tributari noii mentalităţi. Claudiu Bleonţ e bun. Cei de la Divertis sunt foarte buni, chiar dacă nu sunt profesionişti. Cinematografia italiană a demonstrat că nu trebuie faci nicio facultate ca să fii actor. Poţi să fii luat de pe stradă şi să fii bun, dacă eşti născut pentru asta.
Cu cine aţi fost coleg de generaţie?
V. U.: Ştefan Iordache, cu care am fost şi prieten bun, Irina Petrescu, Sanda Ţăranu, Dionisie Vitcu… Cam ăştia au ieşit în evidenţă. Din 120, câţi am început, doar vreo cinci-şase ne-am realizat în adevăratul sens al cuvântului.
Ce parteneri de scenă v-au impresionat?
V. U.: L-am admirat pe Teofil Vâlcu, un actor de la Iaşi, cu care am jucat multe piese dramatice, istorice, Victor Rebengiuc…
Cu ce regizori aţi lucrat cel mai bine?
V. U.: Cu Andrei Blaier, apoi Ioan Cărmăzan, Mircea Daneliuc, Sergiu Nicolaescu. Am jucat sub bagheta multora.
Ce preferaţi, drama sau comedia?
V. U.: Când am fost cu Ştefan Iordache la Paris ca să vindem Cel mai iubit dintre pământeni, ni s-a făcut acolo o descriere: „actori de mare succes în comedie, dramă şi tragedie”. Nu pot să spun că prefer una dintre ele. Tragedia şi comedia sunt foarte greu de jucat, drama aşa-şi-aşa.
Un mesaj pentru liceeni?
V. U.: Vă doresc să aveţi succesul şi norocul pe care l-am avut eu în viaţă !
Vlad Ch.
O poveste…
În 1 octombrie am primit un comentariu pe blog de la un anumit “profesor Peter Gold”, care mă ruga să îi scriu pe o adresă de mail. I-am scris. Vroia să ia legătura cu Bogdan Ilin. Apoi mi-a spus o poveste destul de complicată, despre el, fiul său, poeziile fiului său, Bogdan… Încerc să redau mai jos rezumatul poveştii acestui aparent misterios profesor, folosind şi datele aflate ulterior.
Petru Gold s-a născut la Oradea. A făcut liceul la Cluj, a studiat apoi la Viena, s-a întors apoi în Cluj, unde a fost conferenţiar… În 1996 a emigrat în Canada, pentru a preda chimie aplicată la o universitate din Montreal, împreună cu soţia şi cei 3 copii (2 băieţi şi o fată). Cel care ne interesează pe noi se numeşte Ştefan. Ajunşi în Canada, părinţii le-au interzis copiilor să mai vorbească limba română, pentru a învăţa cât mai repede limbile engleză şi franceză şi a se adapta societăţii canadiene.
În 2008 Ştefan ar fi împlinit 22 de ani. Dar, în ianuarie 2008 a murit subit, îngheţat, în urma unui accident de maşină. În acel moment profesorul şi soţia sa se aflau în Israel, unde acesta conducea un Proiect Internaţional de Cercetare. După acest eveniment nefericit, Petru Gold a descoperit că fiul său nu a pierdut legăturile cu România. El coresponda cu mai mulţi tineri români (printre care şi Bogdan Ilin), citea constant literatură românească şi scria poezii în limba română. I-a descoperit peste 120 de poezii. Iar acum i-a publicat în jur de 70, în volumul GÂNDURI POETICE. Anul viitor va urma încă un volum, ULTIMELE GÂNDURI.
Profesorul m-a contactat pentru că eram din Cugir, şi elev la CNDP, iar asta ştia şi despre Bogdan. Dorea să îl ajut să îi trimită volumul de versuri lui Bogdan Ilin. Apoi am continuat convorbirile prin intermediul poştei electronice, şi aşa am ajuns să îi organizez o lansare a cărţii şi la Cugir. I-am cerut sprijinul domnişoarei profesoare Copăceanu, iar datorită faptului că ne-am mişcat repede, suntem primii care lansăm cartea. Următoarea lansare va fi duminică, în Belgia, la Antwerpen. Urmează şi alte lansări, la Oradea, Arad, Tulcea, Braşov, Bucureşti, iar apoi la Viena, Genova, Londra şi Montreal. Va fi, deci, o PREMIERĂ MONDIALĂ.
Am muncit mult pentru a pregătit această lansare, şi eu, şi doamna profesoară, căreia îi mulţumesc pentru sprijinul acordat. Le mulţumesc şi celor de la Casa de Cultură din Cugir pentru că ne-au oferit locaţia, iar acum nu pot decât să sper că totul va ieşi conform planului.
VINERI, ORA 17:00, VĂ AŞTEPT PE TOŢI ÎN SALA DE CONFERIŢE A CASEI DE CULTURĂ DIN CUGIR, PENTRU A PARTICIPA LA EVENIMENTUL DE LANSARE A VOLUMULUI GÂNDURI POETICE DE STEVE GOLD. EVENIMENT ORGANIZAT SUB EGIDA CERCULUI DE LECTURĂ “CITIND, DEVII” DE LA CNDP.
Vlad Ch.
P. S.: Tot acest profesor vrea să organizeze şi prima formă de învăţământ la distanţă din România. Vrea să predea cursuri de facultate, dar pe înţelesul elevilor de liceu. Primul curs pe care îl organizează este de Algebră Booleană. Aceasta se studiază la facultate, iar un curs GRATUIT acum ar fi foarte util pentru cei care vor să meargă la facultate în domeniul real (politehnică, informatică etc.). Mai multe detalii, AICI.
Guest post: Alexandra Mateş – poveşti din Wales – partea I
Introducere
Hei tuturor! Salutări din Aberystwyth!
Dacă sunteţi curioşi cum funcţionează o facultate din UK, viaţa de student de aici dar şi diferenţele pe care le-am remarcat în legătură cu diverse chestii, citiţi asta! (doar să nu vi se pară prea lung)
Pentru început, dacă luaţi în considerare posibilitatea de a studia şi voi în Aber, sau nu neapărat aici, nu neapărat în UK, să fiţi în primul rând siguri 100% că vreţi să studiaţi în străinătate. Altfel ar urma o perioadă prea lungă şi prea aiurea de „privit înapoi”. Eu cam trec prin asta momentan 
dar, firesc, încep să mă obişnuiesc, şi nu mai e aşa greu. Oricum rămâne la latitudinea voastră, ăsta e doar un sfat. S-ar putea ca ajungând acolo unde v-aţi propus să fiţi atât de entuziasmaţi de frumuseţea locurilor şi calmul oamenilor încât să treceţi instantaneu peste dubii.
Deci, încep cu câte ceva despre Aberystwyth University.
Cred că prima întrebare pe care aţi avea-o ar fi „cum e să înveţi în engleză?”. Păi nu-i chiar atât de greu (bineînţeles, pentru cel care simpatizează engleza). Nu trebuie să fii expert, pentru început e suficient doar să înţelegi ce spune profesorul la curs, restul face Word-ul (cu al lui auto-correct), TheFreeDictionary şi citind cărţile care ţi se cer. De vorbit, nu ti se cere sa ai contribuţie la cursuri. Poţi foarte bine să stai si sa asculţi doar, poţi foarte bine să pui întrebări când nu înţelegi, chiar dacă mai faci un dezacord sau te bâlbâi, nu se uită nimeni urât la tine. Oricum, românul e prieten cu download-ul filmelor şi muzicii în engleză, plus că au fost şi vremurile alea bune în care ne uitam la desene în engleza pe Cartoon Network 
.
De asemenea se mai întâmplă să ai parte la unele materii de profesori străini, adică Irlanda, sau Italia, sau chiar România (am auzit de unul!). Eu am unul din Irlanda – puţin greu de înţeles, dar ce accent şod are! 
.
În orice caz, chiar dacă la început nu înţelegi tot ce se spune, nu-i grav. Cu timpul, intervine chiar satisfacţia de a cunoaşte şi recunoaşte din ce în ce mai multe cuvinte.
„ E ca lumea Universitatea?” – Ahaaa! Cel puţin pentru cel pe care tehnologia îl bucură.
Din punctul de vedere al dotărilor, nu este sală de lectură (cursul se numeşte „lecture”) sau laborator fără proiector şi panou de proiectare, deci, după cum s-ar deduce, nu prea există curs în care să nu se folosească PowerPoint-ul. Acum nu ştiu ce să zic, dacă e practic sau nu, asta depinde de fiecare cum îi place să înveţe. Un dezavantaj ar fi că unii profi trec prea repede de la un slide la altul, nu apuci nici măcar să îţi dai seama ce conţine slide-ul. Aşadar, cu atâtea proiectoare, n-ar trebui să fie surprinzător că nu se prea foloseşte tabla… Doar atunci când dai peste un prof prea bătrân, prea legat de tradiţionala metodă de a scrie pe ea. Şi aşa, nu-i chiar tradiţională, că (dar de fapt n-ar trebui să mă mire!) e vorba întotdeauna de marker şi tablă alba. Cât despre săli, nu-s cine ştie ce.
Situată pe un deal verde cu faţa către Atlantic şi vedere către oraş, e destul de extinsă, având mai multe clădiri pentru fiecare facultate. Dacă nu mă înşel, aş putea zice că, din punct de vedere al facultăţilor, e un corespondent de-al Facultăţii de Vest din Timişoara. Cele mai interesante:
- IGES (Institutul de Geografie şi Ştiinţe ale Pământului);
- IBERS (Institutul de Ştiinţe Biologice, Rurale şi ale Mediului );
- Ştiinţa Computerului
- Politici Internaţionale
- Teatru, Film şi Televiziune
- Management şi Afaceri
- Matematică şi Fizică
Eu fac parte din primele două facultăţi, specializarea mea – Environmental Sciences (Ştiinţe ale Mediului) fiind o colaborare între cele două. Bogdan Ilin studiază Environmental Earth Sciences, şi face parte doar din IGES.
„E grea facultatea?”
Dacă, uitându-mă la a mea, şi apoi presupunând că toate sunt cam la fel, atunci nu. Chiar nu e rupere de oase . Un lucru e clar: la orice facultate eşti înscris, nu ai mai mult decât 16 ore pe săptămână. Cu toate acestea, ni s-a zis la început să nu ne lăsăm amăgiţi de numărul de ore al cursurilor, trebuie să îl dublăm noi înşine citind cărţi, bla bla . Deci „self-study” are un rol important. Parţiale nu sunt. Doar cele două sesiuni între semestre, iar de-a lungul anului studentul e examinat prin „assignments” (teme cum ar fi eseuri, reportaje, lucrul cu Excel), prin prezenţa la cursuri şi prin pseudo – practici (cel puţin în cazul meu) în care mergi la un „workshop” (un fel de laborator), rezolvi nişte probleme în colaborare cu colegii şi caietul de notiţe şi-apoi primeşti nota : ))
Environmental Science pentru cei interesaţi.
Trec doar materiile mele pentru primul an şi un link către o cărţulie virtuală a specializării.
- Sem. I : Introducere în chimie, Schimbări ale mediului din trecut, prezent şi viitor, Mediile suprafeţei terestre, Îndemânări de cercetare şi comunicare, Managementul solurilor, Atmosfera şi circuitul apei în natură
- Sem II : Ecologie, Ecologie Globală şi Sisteme de soluri, Probleme globale de mediu, Omul şi microbii, Biodiversitatea plantelor.
Pe lângă astea, sunt alocată, împreună cu alţi 3 studenţi unui tutore (fiind un alt student care îşi face doctoratul). Ne întâlnim odată la 2 săptămâni, şi primim de la el diverse teme, care vor fi notate.
O chestie cu adevărat interesantă e biblioteca (pe nume Hugh Owen).
Ca să împrumuţi o carte trebuie să ai un card de bibliotecă, cu un cod de bare. Pui codul de bare sub laser, pui şi codul de bare al cărţii sub laser, şi cartea e trecută în contul tău, şi o poţi păstra doar un anumit nr. de zile, depinde de cât de căutată e. Tot pe card, poţi pune bani, pe care îi vei folosi atunci când vrei să printezi diverse chestii. Cu acelaşi card, ai acces la „Lounge”-ul campusului în care stai, adică sala de calculatoare cu NET GRATIS la orice ora (nu ca n-ar fi şi in propria camera, eu îl frecventez pentru ca amabilul meu laptop e cam stricat ) ).
Biblioteca e chiar importantă în viaţa de student, pentru că orice eseu sau reportaj ai face, trebuie să iţi susţii afirmaţiile, sau chiar şi opiniile cu argumente şi opinii ale celor specializaţi. Deci, neapărat eseul trebuie să aibă la final o bibliografie destul de consistentă. Dar nu numai pentru asta, e destul de important şi să citeşti după fiecare curs capitolul/capitolele ce ţi se recomandă. Asta dacă vrei să înveţi ca la carte (eu încă nu m-am apucat de citit :”>).
Departamentele sau serviciile. Nu ştiu exact cum stă treaba cu unele, dar ca să vă formulaţi o idee despre ce e vorba, vă enumăr câteva departamente mai importante:
- Careers advisory service – Serviciul de consultanţă pentru carieră
- Student Advisory Services – consultanţă pentru cei mai blegi
- Student Health Centre – medicamente şi consultaţii gratis : ))
- Language and Learning Centre – pentru cei care nu stăpânesc bine limba, sau nu ştiu cum să înveţe eficient
- Sport Centre – asta e puţin aiurea, trebuie să plăteşti ca să faci sport (£36 pentru un an), dar ai foarte multe opţiuni (fotbal, baschet, scrima, yoga, dansuri de societate, acces la bazin, fitness, etc.)
- Job Link Office – birou de legătură între Universitate şi angajatorii din oraş, care oferă slujbe cu jumătate de normă
- Information Services.
Ultimul departament e super – la dispoziţia studentului nişte facilităţi foarte faine. Cele mai importante dintre ele sunt E-mailul şi Blackboard.
Fiecare student trebuie să îţi creeze un nou cont de email, pe care să îl folosească doar în cadrul Universităţii. Spre exemplu, contul Alexandrei Elena Mateş e aem9@aber.ac.uk (9 provine de la 2009). E util pentru că aşa nu îţi amesteci email-ul personal cu cel profesional
Blackboard e un program online la care poţi avea acces doar cu ID-ul de e-mail, de unde poţi să descarci orice curs pentru materiile tale. De asemenea, acolo găseşti anunţuri referitoare la amânări sau anulări de cursuri, dar şi alte informaţii utile pe care profesorii le încarcă pentru studenţi (link-uri, assignments, etc.).
Despre facilităţi… nu mai ştiu ce să mai zic, aşa că trec la profi. Unii foarte profesionişti, unii serioşi dar deschişi interacţiunii cu auditoriul, alţii mai tineri şi zvăpăiaţi, care ai zice că încă se cred studenţi. Dar cu toţii amabili, şi după cum e de aşteptat, nici unul nedrept sau cu nasul pe sus. Acelaşi lucru îl poţi spune despre tot „staff”-ul universităţii (restul angajaţilor, care nu-s lectori, şi anume laboranţi, recepţioneri, secretare, cel care te ajută cu laptopul când ţi-e stricat , etc.), toţi mereu zâmbitori şi atât de plăcuţi, încât te face să te gândeşti de ce oare ai vrea să fii acru şi agasant cu cei care au nevoie de ajutorul tău! …poate e din cauza „aerului”. Pe deasupra, chiar şi your student fellows îţi zâmbesc când treci pe lângă ei pe stradă
Cam atât despre chestiunile academice, sper că nu am plictisit prea mult! O să urmeze şi partea a doua, care o să detalieze viaţa de student în Aber / UK, aşa că „ţineţi aproape!”
Pentru încheiere, las link-ul Universităţii pentru cei curioşi. Deocamdată, nu mai zic decât mult spor celor ce sunt în a 12-a, nu vă speriaţi de Bac că e vrăjeală, iar celorlalţi… profitaţi de liceu şi have fun mereu! (numai nu uitaţi să învăţaţi din când în când )
>:D< Alexandra Mateş
E de porc… + lansarea lui Talpeş :)
Dom’le, la mine în liceu a lovit paranoia. Conducerea se teme atât de tare de gripa porcilor încât a luat câteva măsuri excepţionale de protecţie.
Totul a început miercuri. De dimineaţă am găsit toate clanţele de la uşi înfăşurate în tifon îmbibat în spirt şi încă o substanţă, pentru a dezinfecta tot…
Apoi a venit la liceu o asistentă medicală cu pălărie şi palton, care mi-a amintit de Vestul Sălbatic. A umblat din clasă în clasă, alături de doamna administrator, şi pe toţi cei care au spus că au simptome oricât de mici (sau au tuşit / strănutat absolut întâmplător de faţă cu ea) i-a trimis acasă fără nicio discuţie (am înteles că au fost trimişi acasă vreo 25 de elevi). Şi colegii cu care am fost plecat în Polonia au fost trimişi acasă, pe motiv că vin dintr-o ţară străină. Eu am scăpat doar pentru că a uitat să întrebe la clasa mea dacă a fost cineva plecat în străinătate în ultima vreme. După câteva pauze a venit doamna administrator la mine şi mi-a spus să aduc o adeverinţă de la medicul de familie din care să rezulte că n-am nici pe dracu’ ). (Bineînţeles că eu am uitat să merg la medic, şi a doua zi a fost tata. A primit adeverinţa că sunt sănătos fără să fie întrebat absolut nimic despre starea mea de sănătate. De aici rezultă seriozitatea cu care tratează medicii gripa asta nouă.)
Tot miercuri a venit domnul Badea (analistul programator al liceului, şi şeful comisiei de gripă — da, există aşa ceva!) cu un sac cu măşti pentru faţă, şi ne-a împărţit la fiecare câte una. Inclusiv profesorii au primit. Bineînţeles că nimeni nu a luat în serios măştile, profii au făcut glume pe seama lor, colegii le-au desenat cu marker-ul.
Ieri a venit din nou asistenta, tot din Vestul Sălbatic, şi a mai trimis o tură de elevi acasă. Mulţi fără niciun simptom. Feşele de pe clanţe au fost înnoite, personalul liceului umbla prin oraş căutând spirt şi substanţe dezinfectante. Drama era că după ziua de miercuri, când au fost cumpărate aproape 500 de măşti, toate stocurile din Cugir s-au epuizat, şi acum trebuiau căutate în alte localităţi. Se punea problema dacă să fie îmbibate ştergătoarele de la intrare cu vreo substanţă sau nu…
Măi oamenilor, e o simplă gripă… Ce e cu isteria asta? Nu murim, staţi liniştiţi.
Cât despre acel vaccin, eu consider că e doar o manevră a marilor producători de medicamente pentru a-şi spori veniturile. Există şi teorii ale conspiraţiei care spun că prin acest vaccin vom fi infectaţi. Am primit un mail pe tema asta:
A IEŞIT LA IVEALĂ ADEVĂRUL DESPRE GRIPA PORCINĂ - DEPOPULAREA PLANETEI!!!
În sfârşit o femeie din Austria a fost suficient de puternică şi a decis să relateze adevărul în faţa lumii întregi. De aceea după câteva zile şi-a pierdut locul de muncă, ceea ce reprezintă dovada că vaccinarea în forţă a populaţiei care are loc în SUA, Canada, Australia şi Marea Britanie nu e deloc sigură, aşa cum ni se prezintă!
În aceste ţări toţi oamenii (100% din populaţie), sunt obligaţi să se vaccineze împotriva gripei porcine şi dacă refuză sunt condamnaţi fie la 1 an de închisoare, fie trebuie să plătească 250 000 USD amendă, cum se întâmplă în SUA!
În celelalte ţări se va vaccina fie toată populaţia fie cea mai mare parte din ea!!
Croaţia a făcut comanda de aproximativ 2,5 milioane de vaccinuri, Serbia, Macedonia şi Romania la fel. Vaccinarea va începe în toamna aceasta când prin vaccinare se vor infecta oameni sănătoşi, iar atunci când vor începe decesele în masă explicaţia oficială din mass media va fi ”mutaţia virusului care nu mai poate fi oprită” !!!
Fiţi înţelepţi, cercetaţi această temă şi nu vă vaccinaţi împotriva gripei porcine. Prea multe lucruri sunt suspecte şi fără logică!
Prin această metodă se urmăreşte planul de DEPOPULARE A LUMII, ceea ce înseamnă eliminarea şi uciderea a 90% din oamenii de pe întreaga planetă, din ordinul NWO (New World Order)!
Producătorul vaccinului este firma BAXTER, care deja de vreo 5-6 ori a infectat prin COINCIDENŢĂ oameni sănătoşi cu vaccinurile sale.
Trebuie să vi se para ciudat şi cum au reuşit să facă vaccinul aşa de repede după apariţia virusului. Pentru că deja au avut vaccinul, dar voi n-o să-l primiţi, ci numai un grup restrâns de oameni aleşi, iar voi o să vă alegeţi nu cu vaccin, ci cu virusul activ introdus în organism prin programul de vaccinare în masă, fie obligatorie, fie prin manipulare mass media!!!
Numele femeii care a făcut public acest adevăr este Jane Burgermeister, o jurnalistă cu multe premii şi distincţii. Pentru mai multe informaţii citiţi aici:
http://www.theflucase.com/
Nu garantez pentru corectitudinea informaţiilor de mai sus. Cert e că în Germania, ministrul sănătăţii a declarat public că el NU se va vaccina, şi că fiecare om are dreptul să aleagă dacă o va face sau nu.
———————————————————————————————-
Cam atât cu subiectul ăsta. După cum v-am zis, ieri am avut Cerc de Lectură. Am participat la evenimetul lansării volumului 1 din lucrarea În umbra marelui Hidalgo, de Ioan Talpeş. A fost o decizie foarte inspirată să participăm la această lansare. Şi Talpeş şi jurnalistul Horia Alexandrescu au fost foarte încântaţi de propunerea de a rămâne la întâlnirea noastră. Şi am aflat câteva lucruri senzaţionale. Talpeş are informaţii uluitoare şi dinainte de ’89, şi de după. Am aflat, printre altele, că în 1985 România urma să fie împărţită între marile puteri şi vândută pentru 30 de miliarde de dolari.
Am aflat foarte multe şi despre David Prodan. Care, conform lui Talpeş, care i-a fost elev academicianului şi o persoană foarte apropiată până la sfârşitul vieţii sale, a fost o personalitate fabuloasă. L-am invitat pe domnul Talpeş să participe la Zilele David Prodan care vor avea loc la primăvară şi a acceptat bucuros. Noi ştim doar date tehnice, seci, despre cel al cărui nume îl purtăm, dar de la el putem afla detalii senzaţionale.
De la Horia Alexandrescu am aflat câte ceva despre condiţia scriitorului înainte de 1989.
Din păcate, discuţiile au durat mult mai puţin decât ar fi fost nevoie pentru a ne epuiza noi întrebările.
Cam atât pe azi!
Multă energie !
Vlad Ch.
Despre BAC 2009-varianta beta, dreptatea în România şi altele…
Azi noapte onor’ doamna ministru Katy a publicat metodologia de desfăşurare a examenului de Bacalaureat 2009 şi programele la fiecare materie. Fac în cele ce urmează un rezumat al documentelor publicate, şi unele mici comentarii.
Mai întâi calendarul probelor “orale”:
- 11-13 ianuarie 2010 evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba română;
- 13-15 ianuarie 2010 evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba maternă;
- 18-29 ianuarie 2010 evaluarea competenţelor digitale;
- 19-22 aprilie 2010 evaluarea competenţelor lingvistice într-o limbă modernă.
Oralul la română a rămas cam la fel, se extrag bileţele cu subiecte etc….
Competenţele lingvistice într-o limbă străină aduc cu ele o surpriză. Structura examenului este asemănătoare cu un examen serios de limbă, având 3 probe:
a) probă scrisă, cu durata de 90 minute;
b) probă orală, cu durata de 10-15 minute;
c) probă de înţelegere a unui text audiat, cu durata de 20 de minute;
Nu se va nota cu admis/respins, ci cu calificative care urmează a fi stabilite. Certificatele obţinute se pare că vor fi recunoscute în Uniunea Europeană. Dacă între timp ai obţinut alt certificat de limbă, poţi echivala rezultatul, şi nu mai eşti nevoie să dai încă odată.
Ideea cu această probă este lăudabilă, şi un mare pas înainte, pentru că limbile străine au o importanţă deosebită. Dar, cum am mai zis, niciuna din modificările de acum nu trebuiau aplicate de anul acesta şcolar. Trebuiau aplicate cel mai devreme pentru cei care sunt acum clasa a 10-a. Doar că în România la nivel înalt nu se prea gândeşte. Şcoala românească actuală nu este eficientă, iar elevii nu sunt în stare să facă faţă unor asemenea examene fără o pregătire serioasă şi îndelungată. Iar aceşti elevi nu aveau de unde să ştie pentru ce trebuie să se pregătească. Pentru şcoala nu îi pregăteşte pentru foarte multe. Un procent foarte mare dintre elevi iau ore pentru a se pregăti la materiile de care sunt interesaţi. De ce? Din cauza sistemului deficitar din învăţământul românesc.
Competenţele “digitale” (digital vine de la deget, nu are legătură cu tehnologia modernă şi computer-ele… doar că probabil ministerul nu ştie asta) se vor da pe calculator, bineînţeles, şi vor fi în conformitate cu programa de la TIC din clasela a IX-a şi a X-a. Se vor evalua astfel:
a) 0-25 puncte – utilizator începător;
b) 26-50 puncte – utilizator de nivel mediu;
c) 51-74 puncte – utilizator avansat;
d) 75-100 puncte – utilizator experimentat.
La astea nu am ce comenta. Doar că cei de la mate-info vor da şi acest test, şi acel atestat profesional de până acum, şi vor primi 2 certificate.
Probele scrise au următorul calendar:
- 28 iunie 2010 Limba şi literatura română;
- 29 iunie 2010 Limba şi literatura maternă;
- 30 iunie 2010 proba obligatorie a profilului (matematică pentru filiera teoretică profil real, filiera tehnologică şi filiera vocaţională profil militar şi istorie pentru filiera teoretică profil umanist şi filiera vocaţională);
- 1 iulie 2010 proba la alegere a profilului şi specializării (fizică, chimie, biologie, informatică pentru filiera teoretică profil real, filiera tehnologică (fără profilul servicii) şi filiera vocaţională profil militar şi geografie, logică şi argumentare, psihologie, economie, sociologie, filosofie pentru filiera teoretică profil umanist, filiera tehnologică profil servicii şi filiera vocaţională).
În primul rând, româna are aceeaşi programă pentru toate profilele, deşi numărul de ore diferă… Aiurea… Cei de la filiera tehnologică, deşi fac zeci de ore pe săptămână de specialităţi, nu pot să le dea la BAC, pentru că doamna ministru este comodă şi nu poate să facă sute de comisii pentru sute de specialităţi câte există în ţara asta. Programa de la matematică pentru cei de la mate-info se întinde pe 9 pagini (!!), şi cuprinde toţi cei 4 ani de liceu, pe când programa de la istorie are doar o pagină jumate, şi conţine doar materie predată în a XI-a şi a XII-a (adică e istoria României plasată în context european, că doar suntem în UE). Cei care au de ales dintre fizică, chimie, biologie şi info dau din materia învăţată în 2 ani, respectiv 4 pentru cei cu info, pe când cei care au de ales logică, psihologie, economie, sociologie, filosofie, geografie dau din materia învăţată studiată singur an, respectiv 2 la geografie. Vi se pare echitabil?? Nu uitaţi că în România admiterea la facultate se face şi pe bază de dosar…
Cam asta e cu NOUL BAC… Apropo, la anul nu se ştie cum va arăta BAC-ul. Ministra a spus că nu anunţă de acum pentru că “nu vrea să îi bulverseze pe elevi”… NO COMMENT!
————————————————————————————————————————
Cumpăr ziarul Adevărul cu acea colecţie de cărţi cu pictori celebri. Astăzi, pe prima pagină în ziar, erau 2 articole relevante despre ceea ce înseamnă normalitate în România.
Unul dintre ele, cap de ziar, era intitulat “Ziua în care Justiţia a învins anticorupţia”. Era vorba despre un anumit Ion Dumitru, deputat PSD, fost director general Romsilva – instituţie de interes public care are drept scop administrarea întregului fond forestier naţional. Acesta a fost achitat într-un caz monitorizat de UE, unde era acuzat că a cheltuit aiurea aproximativ 2,5 milioane de euro!!! Vă dau un singur exemplu, ca să vă faceţi o idee despre cum s-au dus banii societăţii care se ocupă cu pădurile româneşti: s-au achiziţionat 400 de cravate şi 400 de ace de cravată, la preţuri de 20.000 de ori (!!!!!!) mai mari decât cele reale. Cam aşa se cheltuiesc banii într-o Românie care are datorie externă de peste 70 de milioane de euro…
Celălalt articol se numeşte “Reportaj: În celulă cu teroristul-butelie”. Este vorba despre un român acuzat că a vrut să arunce în aer centrul Timişoarei cu… 2 butelii de aragaz. Este primul român condamnat pentru acte de terorism, şi are de stat în puşcărie 12 ani. Cum e posibil ca pentru aşa ceva să faci 12 ani de puşcărie, iar pentru că arunci pe fereastră 2,5 milioane de euro să scapi nepedepsit?? Unde trăim, în junglă?? Asta e justiţia românească… Şi ne pretindem ţară europeană…
Îmi zicea un coleg azi, în drum spre casă: “abia aştept să mai câştige Băsescu încă un mandat, ca să se termine de tot cu ţara asta…”. Cred că are dreptate… Nu are rost să mai continuăm aşa. Mai bine ne dăm demisia din funcţia de ţară, şi aşteptăm să ne câştige alte state la licitaţie. Poate că ar fi mai bine…
—————————————————————————————————————————
Astăzi am început strânsul de semnături pentru candidatură… Încă nu s-a anunţat alt candidat, dar mai este timp… Până în 6 octombrie… Ca niciodată, au apărut prin şcoală afişe care îi îndeamnă pe elevi să candideze sub sloganul “Vrei să fii preşedinte? Nu al României, ci al elevilor”. Ciudată faza. Nu spun mai multe…
Vineri e prima întâlnire a Cercului de Lectură. Tema: Literatura comercială şi influenţele ei (TWILIGHT, Harry Potter, Dan Brown, Coelho…). Vă aştept vineri, de la ora 17:00, în sala 29 .
Cam atât. Oricum am scris destul de mult. Am compensat pentru zilele de inactivitate .
Vlad Ch.
P. S.: Prin august m-am înscris aici. O campanie a Uniunii Europene de plantare a unui copac pentru a responsabiliza populaţia în ceea ce priveşte problemele de mediu etc… Mi-am dat atunci adresa, tot ce trebuie, şi cică primeam un copac pe care să îl plantez. Între timp am uitat de faza asta. Şi azi m-am trezit cu un colet venit prin poştă, care conţinea un copăcel într-un ghiveci . Acum trebuie să îi găsesc loc de plantat!
P.P.S.: Am rămas dator cu o informaţie: noul preşedinte al Consiliului Naţional al Elevilor este Fabian Telişcă, din judeţul Caraş-Severin.
